Arta caligrafiei - Sho Do
Caligrafia japoneza
Caligrafia '''Shodo''' era indispesabilă unui adevărat Bushi. "Adevarata artă a caligrafiei implica o traire interioară exact ca un luptator care se pregăteşte de luptă şi işi întâmpină moartea privind-o în faţă" spunea Hanshi B. Juchnik, ultimul discipol al lui Mitose Sensei.
Dacã ceremonia ceaiului, ceremonia florilor, origami sunt atitudini şi manifestări artistice mai uşor accesibile străinului dornic de a se apropia de cultura extrem-orientală, caligrafia cunoaşte, firesc, o altã întâmpinare, fapt datorat specificului ei legat de caracteristicile unui anumit tip de scriere.
Scrisul, una dintre cele mai importante forme de comunicare umană, cuprinde în istoria lui două mari direcţii: scrierea sumeriană şi cea chinezã. Prima dintre ele, cunoscută şi sub numele de cuneiformă, scriere simbolică, folosită în mileniul 8 î.e.n., a trecut, în timp, de la o formă picturală la una tot mai convenţionalizată, punctul culminant în transformarea ei constituindu-l invenţia alfabetului grecesc (împrumutat apoi şi de alte culturi), considerat marea împlinire a culturii vestice logice şi ştiinţifice. Spre deosebire de scrierea cuneiformă, scrierea chineză a folosit, şi o face şi în prezent, semne picturale. Sistemul de scriere al ideogramelor chinezeşti, caracterele-cuvinte, împrumutate de cultura japoneză în secolul al VI-lea , ar fi apărut, spune legenda , undeva în China , în anul 2700 î.e.n , fiind creaţia unei persoane misterioase cu 4 ochi, pe nume Tsang Hsieh, inspirat, se pare, de urmele lăsate de păsări pe nisip. Şi mai spune legenda că însuşi Zeul cerului, uimit de atâta ingeniozitate, ar fi făcut să cadă grâne din cer, în semn de admiraţie pentru lucrul omenesc înfăptuit. Şi azi în China , acele inscripţii de pe scoici sau carapace de broască ţestoasă, picturi simplificate, interpretate ca reprezentări ale unor voci divine, sunt considerate obiecte de veneraţie, potire pline de magie şi putere, ideea acestor pictograme sacralizate şi rezervate pentru oracole devenind fundamentală atât în dezvoltarea ulterioară a caracterelor chinezeşti folosite pentru scris în Orient şi Extremul Orient, cât şi, implicit, pentru dezvoltarea artei caligrafiei. Ideogramele chinezeşti, numite kanji de limba japoneză, amintesc de hieroglifele egiptene, deşi nu sunt atât de apropiate de obiectele reprezentate ca în scrierea veche egipteană. Mai degrabă, ele sunt imagini simplificate, a căror semnificaţie se arată prin sugestie sau imaginaţie. În ceea ce ne priveşte, înţelegem kanji-ul ca ochiul care a fost cândva emoţionat de impactul cu lumea şi care doreşte să restituie această emoţie vizibilului printr-o imagine stilizată. Şi, deşi scrierea ideografică pare a deriva din pictură, se crede tot mai mult că ea, pur şi simplu, o fondează.
Kanji (în japoneză 漢字 kanji , „caractere Han”) este una dintre cele patru scrieri japoneze , alături de hiragana , katakana şi rōmaji . Importat, cu multe secole în urmă, din China, kanji conţine pictograme (sau ideograme ) tipice, adesea mult mai complexe decât cele din kana (denumire comună pentru hiragana şi katakana ). Pictogramele kanji se pot citi diferit şi pot avea înţelesuri diferite, depinzînd de modul în care sunt combinate cu alte pictograme. Kanji reprezintă mai degrabă sensul cuvintelor decît pronunţia, cu toate că se utilizează şi alfabetele kana pentru a silabisi şi pronunţa kanji . Adesea, pictogramele kanji sunt însoţite deasupra de caractere kana , mai mici. Aceste kana, utilizate pentru a indica pronunţia corectă, se numesc furigana .
